J. Allan Hobson: teoria activare-sinteză explicată

În decembrie 1977, doi psihiatri de la Harvard au publicat una dintre cele mai controversate idei din istoria modernă a studiului viselor: poate că visele nu sunt deloc mesaje. Ei susțineau că trunchiul cerebral aflat în somn generează rafale de activitate electrică, iar creierul superior, surprins în timpul procesului de „închidere”, face ceea ce face mereu când primește semnale: construiește o poveste. Fără dorințe ascunse, fără cenzor, fără un cod care trebuie descifrat. Articolul a stârnit reacții furioase, iar autorul principal și-a petrecut următoarele patru decenii polemizând cu bună dispoziție cu fantoma lui Sigmund Freud. Totuși, cea mai surprinzătoare întorsătură din povestea lui J. Allan Hobson a venit la final: omul care a redus visele la zgomot neuronal și-a încheiat cariera susținând că tocmai în ele se naște conștiința. Aceasta este teoria pe care o întâlnește orice student la psihologie, prezentată așa cum merită: ce afirmă teoria activare-sinteză, ce explică remarcabil de bine, unde și-a arătat limitele și în ce a ajuns Hobson să creadă spre sfârșitul vieții.

Cine a fost J. Allan Hobson?

John Allan Hobson (1933-2021) a fost profesor de psihiatrie la Harvard Medical School, unde a condus laboratorul de neurofiziologie care a cartografiat ce face, în realitate, creierul în timpul nopții. Format ca psihiatru în perioada de glorie a psihanalizei, a ajuns să se îndepărteze de aceasta: canapeaua psihanalistului îi oferea povești despre vise, dar el voia măsurători. În laboratorul său, activitatea trunchiului cerebral în timpul somnului era înregistrată celulă cu celulă, urmărind schimbările chimice care comută creierul între starea de veghe, somnul profund și somnul REM. Era și un excelent comunicator, cu o latură artistică pronunțată: expoziția sa Dreamstage a fost prezentată în muzee, unde un om dormea în direct, undele cerebrale erau proiectate pentru public, iar cercetarea somnului devenea un spectacol. Iar într-un detaliu pe care criticii lui îl invocau adesea, unul dintre cei mai mari contestatari ai interpretării viselor și-a ținut propriul jurnal de vise timp de decenii, umplând caiete cu schițe și transcrieri ale nopților sale.

Prin cărțile sale și-a dus ideile către publicul larg: The Dreaming Brain, The Dream Drugstore, Dreaming: An Introduction to the Science of Sleep și, cu umorul său caracteristic, Thirteen Dreams Freud Never Had. În 2001, un accident vascular cerebral la nivelul trunchiului cerebral i-a oferit cel mai crud experiment posibil: timp de câteva săptămâni, unul dintre cei mai importanți cercetători ai somnului REM aproape că nu a mai visat deloc și și-a studiat propriul somn afectat cu aceeași rigoare pe care o aplicase pisicilor din laborator. Și-a revenit, a continuat să lucreze de la ferma sa din Vermont și a murit în 2021, la 88 de ani, rămânând cea mai citată și cea mai controversată figură din știința viselor.

Activare-sinteză: teoria care a declanșat un război

Articolul din 1977, scris împreună cu Robert McCarley, The Brain as a Dream State Generator, se bazează pe o idee simplă în doi pași. Activare: în timpul somnului REM, un mecanism din punte (pons), parte a trunchiului cerebral, activează cortexul și îl inundă cu rafale puternice de impulsuri electrice, în timp ce corpul este paralizat, iar informațiile senzoriale din exterior sunt blocate. Sinteză: creierul superior, astfel activat, primește acest val de semnale generate intern și, neavând contact cu lumea exterioară pentru a le verifica, le transformă în cea mai coerentă poveste posibilă, țesută din memorie, emoții și așteptări. În această perspectivă, visul nu este un mesaj codificat, ci o narațiune improvizată. Caracterul bizar al viselor nu are nevoie de un cenzor care să mascheze dorințe interzise, pentru că această stranietate este pur și simplu felul în care arată o furtună de semnale din trunchiul cerebral după ce cortexul încearcă să le dea un sens.

Ținta era cât se poate de clară. Timp de aproape un secol, Interpretarea viselor a lui Freud susținuse că ciudățenia viselor este un deghizament plin de sens, iar în jurul acestei idei apăruse o adevărată industrie a descifrării simbolurilor. Hobson a răspuns că forma viselor este determinată de felul în care funcționează creierul adormit, a ironizat ceea ce numea interpretarea viselor de tip „horoscop”, în care orice simbol pare să aibă un înțeles prestabilit, și nu și-a îndulcit niciodată tonul:

Nu mă deranjează deloc că îl contrazic pe Sigmund Freud. Cred că Sigmund Freud a devenit un fel de adevăr „corect politic”. Psihanaliza a ajuns să fie tratată ca o biblie, iar mie asta mi se pare o nebunie.

J. Allan Hobson, in The Boston Globe (2011)

Ce explică această teorie în mod remarcabil

Indiferent dacă poate sau nu să ofere o explicație completă a viselor, teoria activare-sinteză a explicat mai bine decât orice altă teorie de până atunci textura viselor, felul în care ele sunt trăite din interior. Fiecare ciudățenie familiară a lumii viselor poate fi pusă în legătură cu ceva măsurabil în creierul aflat în somn REM:

Obiecțiile: unde a început să se clatine teoria

Știința i-a răspuns lui Hobson exact așa cum și-ar fi dorit: cu dovezi. Trei probleme s-au dovedit decisive. Prima: visele și somnul REM nu merg întotdeauna împreună. Oamenii visează și în somnul non-REM, iar pacienții cu leziuni la nivelul punții pot continua să viseze. În schimb, afectarea unor circuite din creierul anterior implicate în dorință și motivație poate elimina visele chiar dacă somnul REM rămâne intact, așa cum a susținut neuropsihologul Mark Solms. Dacă visele pot exista fără mecanismul despre care se credea că le generează, atunci acel mecanism nu poate explica totul. A doua problemă ține de conținut. Zeci de ani de rapoarte sistematice despre vise arată că acestea sunt mult mai puțin bizare decât sugera teoria: de cele mai multe ori apar oameni și locuri obișnuite, legate firesc de preocupările din viața de zi cu zi ale visătorului, iar temele personale rămân surprinzător de stabile de-a lungul anilor, lucru greu de explicat prin zgomot aleatoriu. A treia privește tiparele emoționale. Visele urmăresc cu o regularitate remarcabilă ceea ce rămâne nerezolvat și încărcat emoțional în viața unei persoane, concluzia aflată în centrul cercetărilor lui Rosalind Cartwright despre felul în care visele contribuie la refacerea stării emoționale peste noapte.

Concluzia echilibrată, împărtășită astăzi de cei mai mulți cercetători ai somnului, păstrează câte ceva din ambele perspective. Hobson a avut dreptate în privința mecanismului: visele sunt construite de un creier activat din interior, aflat într-o stare chimică aparte, iar pentru a explica un vis în care zbori nu este nevoie să invoci un cenzor psihic. A mers însă prea departe când a vorbit despre lipsa de semnificație. Sinteza nu este aleatorie, deoarece amintirile, temerile și speranțele la care apelează cortexul îți aparțin, fiind selectate de un creier emoțional care rămâne intens activ toată noaptea. Zgomotul poate fi impersonal, dar povestea nu este niciodată.

De la zgomot la protoconștiință (protoconsciousness): schimbarea de perspectivă

Hobson nu a încetat niciodată să-și revizuiască ideile, iar tocmai acest lucru spune multe despre felul său de a face știință. Modelul său AIM a redefinit somnul și starea de veghe ca poziții într-un spațiu cu trei dimensiuni: cât de activ este creierul (Activare), dacă informația vine din lumea exterioară sau din interior (filtrarea informației de intrare) și ce sistem chimic domină funcționarea creierului (Modulare). Starea de veghe, visarea, reveria, anestezia și halucinațiile devin astfel regiuni ale aceleiași hărți, iar starea de vis nu mai apare ca o anomalie, ci ca o configurație particulară.

A urmat apoi schimbarea pe care puțini o anticipau. În 2009, în Nature Reviews Neuroscience, Hobson a propus că somnul REM reprezintă o stare de protoconștiință (protoconsciousness): o realitate virtuală construită genetic, în care creierul simulează o lume, un corp și emoții, noapte de noapte, antrenând și întreținând mecanismele conștiinței din starea de veghe. Fătul, care visează în uter, pune în funcțiune acest simulator înainte de a vedea vreodată lumea. În aceeași perioadă a colaborat și la studii despre visarea lucidă, fascinat de activitatea frontală distinctă observată la acești visători, un amestec între starea de vis și conștiința de veghe. Privită în ansamblu, evoluția este remarcabilă: tânărul Hobson spunea că visele sunt zgomot produs de creier, iar Hobson de mai târziu considera că visele sunt locul în care conștiința se exersează pe sine. Nu a acceptat niciodată dicționarele de simboluri, dar și-a încheiat viața convins că visarea, departe de a fi un simplu produs secundar, ar putea reprezenta chiar fundamentul conștiinței.

Așadar, au visele vreun înțeles?

Iată concluzia liniștită ascunsă sub zgomotul disputelor despre Freud. Chiar și în cadrul strict al teoriei activare-sinteză (activation-synthesis), sinteza rămâne personală: atunci când cortexul tău improvizează o poveste la trei dimineața, o construiește din amintirile tale, din oamenii importanți pentru tine și din lucrurile rămase nerezolvate. De aceea, chiar Hobson a putut să țină jurnale de vise timp de decenii fără să găsească vreo contradicție. Perspectiva modernă merge în ambele direcții: o stare a creierului generează visul, iar viața emoțională alege ce ajunge în prim-plan. Astfel, întrebările lui Freud despre ceea ce eviți și convingerea lui Hobson că niciun dicționar nu îți poate da răspunsul se dovedesc a fi compatibile. Un vis nu trebuie să fie un mesaj criptat ca să merite analizat. Cel puțin, este o mostră sinceră a ceea ce alege creierul tău atunci când nimeni nu îi conduce cursul. Ghidul complet al metodelor de interpretare arată cât de diferit poate fi înțeleasă această mostră.

Fă propriul tău experiment

Cel mai valoros obicei al lui Hobson este unul pe care îl poate adopta oricine: și-a tratat propriile nopți ca pe niște date. Jurnalul Ruya face acest lucru foarte simplu: înregistrează visul prin voce sau text imediat după ce te trezești, înainte ca procesele chimice din somnul REM să îl șteargă din memorie, apoi lasă înregistrările să se adune. După câteva săptămâni îți poți testa singur teoriile: cât de bizare sunt, de fapt, visele tale, cât de fidel reflectă preocupările din timpul zilei și ce personaje revin mereu. Metodele de interpretare sunt acolo atunci când vrei să explorezi mai atent un vis, iar detectarea tiparelor din jurnal îți va arăta ceea ce niciun vis luat separat nu poate dezvălui: la ce revine creierul tău, noapte după noapte, atunci când nimeni nu îi conduce cursul.

Lui Hobson îi plăcea să spună că a scos misticismul din studiul viselor, dar, în realitate, a mutat misterul în altă parte: din mesajele ascunse către faptul uimitor că un creier, izolat de lumea exterioară, continuă să creeze lumi. În fiecare noapte, furtuna pornește din trunchiul cerebral, iar povestitorul din etajul de sus se apucă de lucru. Indiferent dacă înclini spre furtună sau spre poveste, experimentul se desfășoară chiar în mintea ta în această noapte, iar să îți iei notițe nu costă nimic.